Alergator de o viata!

Alergatul - sportul cu care am fost inzestrati inca de la nastere, practicat de toata lumea. Intrebarea este "Cat puteti alerga?"

In urmatorul articol va prezint viata unuia dintre cei mai mari practicanti ai acestui sport, o legenda asa cum este numit pe continentul american si anume Dean Karnazes "supraomul" care lasa cu gura cascata chiar si oamenii de stiinta datorita distantelor si zonelor climatice in care face ce ii place cel mai mult - ALEARGA!!!


Maratonistul imposibilului a intrat în atenţia opiniei publice şi a cercetătorilor extremelor organismului uman în urma întâlnirii cu o personalitate de prestigiu a show-biz-ului american.
Celebrul Stan Lee, nimeni altul decât fondatorul, acum octogenar, al mega-concernului de benzi desenate şi media, Marvel Comics, a fost dintotdeauna animat de dorinţa de a descoperi oameni cu însuşiri "supranaturale".
Creator al unor personaje care au făcut istorie în cinematografia americană de consum, precum The Fantastic Four, Incredible Hulk, Daredevil, Spider-Man, X-Men, Wonder Woman, Cat Woman, Captain America şi mulţi alţi eroi ai benzilor desenate, care au înflăcărat imaginaţia a generaţii întreg, Stan Lee a găzduit şi comentat recent un serial produs de History Channel, serial ale cărui episoade prezintă oameni cu calităţi unice.
Probabil cel mai impresionat dintre aceşti oameni este Dean Karnazes.
Pe numele său adevărat Konstantinos Karnazes, acesta este fiul unor imigranţi greci în California, iar povestea lui uluieşte nu doar pe omul obişnuit, ci şi pe specialiştii reputaţi, care nu îşi pot explica nici în prezent capacităţile supraumane ale organismului lui Dean.
Karnazes a copilărit în Los Angeles şi nimic nu părea să-l diferenţieze de ceilalţi prieteni de joacă. Cu toate acestea, vocaţia şi destinul său unic nu-i dădeau pace, astfel încât copilul Dean (născut pe 23 august 1962) descoperă plăcerea alergării în timpul escapadelor sale, cînd, spre deosebire de colegii săi care mergeau cu autobuzul, Dean obişnuia să fugă de la şcoală spre casa, declarând ca extenuantele alergări nu-i produceau nici cea mai mică oboseală, ci o euforie de nedescris. Pe măsură ce copilul Dean intra la pubertate, bizara sa capacitate fiziologică de a alerga fără să resimtă oboseala - care, mai devreme sau mai târziu, ne doboară pe toţi, în funcţie de antrenamentul şi condiţia fizică a fiecăruia - se dezvolta direct proporţional cu organismul său.

Astfel, la vârsta de doar 11 ani, a urcat alergând Marele Canion, precum şi Muntele Whitney, iar la 12 ani a mers cu bicicleta 64 kilometri, de acasă până la domiciliul bunicilor, fără a le spune nimic propriilor părinţi despre realizarea sa incredibilă.
Anii liceului îl aduc pe Karnazes în faţa celui care i-a fost antrenor, prieten şi mentor - Jack McTavish, un banal, dar inimos profesor de sport care, entuziasmat de potenţialul de mega-maratonist al lui Dean, a fost cel care l-a sfătuit şi l-a încurajat să creadă în darul său unic şi să nu se simtă marginalizat sau, mai grav, vreo ciudăţenie a naturii, comparativ cu ceilalţi adolescenţi.
Dean i-a rămas profund recunoscător, amintind mai apoi, în emisiunile şi documentarele care l-au avut în prim plan, despre influenţa profesorului McTavish, ale cărui cuvinte: "Începe să alergi tare şi termină cu maximul tău de forţă" , au devenit motto-ul care i-a ghidat viaţa. Calităţile sale neobişnuite au început să atragă atenţia celor din jur în urma unei curse de alergări cu scop umanitar, ocazie cu care ceilalţi concurenţi s-au oprit epuizaţi după 10-15 ture de stadion, iar fenomenalul Karnazes a alergat 105 ture (!) fără a obosi, fiind oprit doar de organizatorii uluiţi şi speriaţi, în acelaşi timp, de gândul că demnul urmaş al atleţilor antici greci ar putea suferi un fatal stop cardio-respirator. Spre surprinderea tuturor, Dean era relaxat, calm şi binedispus, iar pulsul său arăta de parcă alergase doar 3 ture de stadion, nu 105.

Din considerente financiare, Dean a fost, din nefericire, obligat să pună stop maratoanelor sale. Un asemenea specimen uman unic a fost forţat astfel să-şi ia o banală slujbă de birou şi să abandoneze alergările pentru o perioada de - ţineţi-vă bine! - 15 ani.
Cum un secret nu poate fi ţinut la nesfârşit într-o societate informaţională şi avidă de senzaţional cum este cea americană, zvonuri despre fiul imiganţilor greci, care sfidează la nesfârşit oboseala, au început să fie tot mai frecvente.
Aşadar, în anul 2004, Dean a câştigat secţiunea "Best Bodies of the Year" a celebrei reviste GQ.
Barierele căzuseră din nou pentru fenomenalul alergător. Revenit în atenţia presei de peste ocean, Karnazes a lăsat fără replică milioane de privitori, după ce a alergat, fără pauză de odihnă, pe distanţa uluitoare de peste 217 kilometri, prin neîndurătoarea Vale a Morţii, în timp ce afară temperatura era de +49 grade Celsius.
Supraomul nu s-a dat înapoi nici în faţa gerului extrem. Karnazes a alergat -tot fără pauză - pe gheţurile antarctice, pe distanţa de 44 kilometri, înfruntând un ger de -40 grade Celsius.
Anul 2006 i-a adus un alt record: alergătorul infinitului a reuşit să alerge 50 de maratoane, în toate cele 50 de state americane. Şi asta nu-i tot.
Karnazes a alergat cîte un maraton pe zi, fără pauză, în 50 de zile consecutive în care a parcurs maratoanele respective din cele 50 de state americane.
Şocându-şi admiratorii şi contestatarii, deopotrivă, Karnazes a terminat, în ultima zi celebrul maraton al oraşului New York, pe care l-a parcurs în trei ore şi treizeci de secunde.
Prima constatare uluitoare pentru cercetătorii care îl monitorizau şi studiau a venit în momentul în care l-au cântărit la sfârşitul celor 50 de zile de maratoane consecutive.
Dacă Karnazes cântărea, iniţial, 69,8 kilograme, la sfârşitul celor 50 de zile în care alergase peste 40 kilometri zilnic, fără pauză, supraomul cântărea 69,4 kilograme; cu alte cuvinte, îşi menţinuse greutatea, sfidând estimările specialiştilor legate de bioritmul şi metabolismul uman în cazuri extreme.
Dar cele mai surprinzătoare date au ieşit la iveală cu prilejul filmărilor pentru episodul care-i fusese dedicat de către Stan Lee. În urma unor teste de laborator sofisticate, cercetătorii au descoperit, stupefiaţi, că, spre deosebire de orice vieţuitoare, nu doar oameni, muşchii lui Karnazes nu secretă cantităţi mari de acid lactic, indiferent de durata sau intensitatea efortului depus de acest supraom. Mai mult decît atât, dacă Karnazes îşi forţează organismul pentru a alerga circa 100 kilometri fără pauză, nivelul acidului lactic din muşchii săi începe să scadă în loc să crească, transformându-l, astfel, pe Dean într-o persoană imună la oboseală şi epuizare fizică.
Medicii şi specialiştii nu au reuşit încă să explice cum pot lucra plămânii şi inima sa când sunt supuse unor eforturi care ar duce, în mod normal, la colaps.
Părerile cercetătorilor sunt împărţite, o parte dintre ei susţinând că secretul super-atletului rezidă în configuraţia excepţională a genelor sale, ceilalţi find convinşi că explicaţiile privind unicitatea organismului lui Dean aparţin unui alt domeniu decât cel al geneticii.
Culmea ironiei, tocmai înzestrările sale unice au fost cele care l-au împiedicat să participe la olimpiade, organizatorii hotărând că Dean beneficiază de capacităţi supraumane şi, din acest motiv, ar fi incorect să concureze cu oameni obişnuiţi.
În afară de particularităţile sale deosebite, Dean Karnazes este, în prezent, un om de afaceri, care deţine o fabică de procesat iaurt îngheţat, în San Anselmo, California.
Este un filantrop admirabil, o parte considerabilă din încasările sale fiind donată organizaţiilor de caritate şi victimelor catastrofelor naturale.
A fost inclus recent în topul celor mai influente 100 de persoane, conform revistei Time. Dean este un activist pasionat în domeniul vieţii sănătoase, fiind autorul unei cărţi devenite best seller-ul anului 2005, tradusă până acum în 11 limbi (la noi, nicio editura nu s-a încumetat până acum, dar speranţa moare ultima...). Volumul autobiografic "Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner", descrie numeroase întîmplări din viaţa mega-maratonistului, precum şi programele sale de antrenament, nutriţie şi recuperare.
Incredibilele sale realizări au făcut obiectul unor numeroase emisiuni şi filme documentare realizate de 60 Minutes, CNN Headline News, The Late Show with David Letterman, ESPN, The Today Show, BBC, Late Night with Conan Obrien, USA Today, Men's Journal, Forbes, GQ, Runner World, Newsweek, People, etc.

SCAPA DE DEPENDENTA - 1. Coca-Cola

Buna tuturor! Dupa cum bine stiti traim intr-o lume a exceselor si a dependentelor, asa ca am hotarat sa scriu o serie de articole care sa ne ajute sa scapam de anumite dependente din viata noastra. Pentru inceput am ales sa discut despre Coca-Cola.

Cu totii stim ca, Coca-Cola este o bautura racoritoare carbogoazoasa de culoare neagra, dulce si foarte usor de gasit (o gasesti in orice magazin). De asemenea stim ca aceasta bautura, buna la gust este un pericol pentru organismul nostru, dar continuam sa o consumam cat mai des si in cantitati cat mai mari. De mici suntem avertizati de efectele nocive ale acestei bauturi, dar cu toate acestea peste 70% din populatia planetei a consumat cel putin o data Coca Cola.

Desi suntem constienti de efectele consumlui excesiv de Cola continuam sa o consumam zilnic.

Iata ce se intampla in corpul nostru cand consumam Coca- Cola (mentionez ca urmatoarele efecte prezentate se refera la consumul unui singur pahar de Coca-Cola):

In primele 10 minute: 10 lingurite de zahar iti ajung in stomac (toata cantitatea care este recomandata intr-o zi). Nu vomiti instantaneu din cazua dulcetii, fiindca acidul fosforic taie din aroma, ajutandu-te sa nu simti gustul la intensitate maxima.
In 20 de minute: nivelul de zahar din sange (glicemia) creste foarte mult, cauzand si o eliberare masiva de insulina (hormon cu rol in scaderea insulinei). Corpul raspunde acestei provocari transfomand orice urma de zahar in grasime.
In 40 de minute: Absorbtia cafeinei este completa. Pupilele ti se dilata, tensiunea arteriala creste si ca raspuns, ficatul elibereaza si mai mult zahar in sange. Receptorii de adenozina din creier sunt blocati, prevenind starea de somnolenta.
In 45 de minute: Corpul tau accelereaza productia de dopamina, stimuland centrii placerii din creier. Prcatic, Cola actioneaza asemeni drogului heroina.
In 60 de minute: Acidul fosforic leaga calciul, magneziul si zincul la nivelul intestinului, iar metabolismul acestor minerale este accelerat si odata cu doza de zahar si indulcitori artificiali care este in corp va creste si nevoia de a urina.
Tot acum intra in actiune si proprietatile diuretice ale cafeinei, de aceea ai nevoie sa mergi la toaleta sa urinezi. Toata cantitea de calciu, magneziu si zinc va fi eliminata impreuna cu sodiu si apa, in loc ca aceasta sa ajunga la oase.
Apoi, pe masura ce starea de euforie se mai diminueaza, nivelul glicemiei scade brusc. Poti sa te iriti usor si/sau sa cazi in apataie. Pana in acest moment ai eliminat toata apa care era continuta in Coca-Cola, dar nu inainte de a o amesteca cu nutrienti valorosi pe care corpul tau i-ar fi putut folosi pentru hidratare, pentru oase sau dinti.
Iata ce “ne facem cu mana noastra” atunci cand consumam aceasta bautura.

Un alt efect al consumului este ingrasarea. In present lumea se confrunta tot mai mult cu boala secolului XXI si anume OBEZITATEA. Consumul de Cola pe langa faptul ca te ajuta sa elimini nutrienti foarte importanti, te ajuta sa te ingrasi. 90% din persoanele obeze consuma zilnic Coca-Cola desi stiu pericolul la care se expun.
Pasi simplii pentru a scapa de aceasta dependenta:

1.      Reducerea dozei zilnice de Coca Cola cu cel putin 50% - Daca consumati de obicei 1L de Cola, acum veti consuma doar 0,5L. De preferabil ar fi sa nu consumati mai mult de 250 ml in aceasta faza.

2.      Inlocuieste Cola cu sucuri naturale – Cu siguranta pofta de dulce va persista in organism asa ca inlocuiti Cola cu sucuri naturale facute in casa. Nu incercati sucurile naturale din magazine deoarece si acelea sunt daunatoare organismului. Sucuruile facute acasa chiar de dumneavoastra sunt cele mai bune. Se pot folosi tot felul de combinatii astfel incat aceste sucuri sa fie dulci si pline de vitamine. Fructe recomandate: Mar, Portocala, Grapefruit, Banana, Kiwi si chiar Morcov.

3.      Renunta definitiv – Ultimul pas este si cel mai important si anume renuntarea definitiva la aceasta bautura racoritoare. La inceput va fi mai greu dar treptat nu veti mai simti nevoia sa introduceti acest “drog” in organism.

Sfatul meu ca si al medicilor este sa renuntati la Coca-Cola si sa o eliminati din viata dumneavoastra. Veti vedea ca veti avea doar de castigat daca renuntati la acest "obicei prost."

De ce plangem?

In urmatorul articol ne este explicat dupa cum zice in titlu de ce plangem? E o intrebare foarte interesanta iar articolul ne explica foarte bine acest fenomen. Sper sa va placa:

 Multe animale plâng atunci când simt durerea, dar dintre toate speciile, oamenii par a fi singurele vieţuitoare care varsă lacrimi din motive emoţionale. Dacă plânsul emoţional este cu adevărat un fenomen întâlnit doar la oameni, atunci acest comportament ar trebui să ne aducă un avantaj evolutiv. Dar oare care să fie acela? Poate plânsul să ne ajute să ne eliberăm de stres? Devenim mai sănătoşi dacă plângem? De ce plângem atât de mult în copilărie sau de ce o facem atât de rar la maturitate? Iată o parte dintre întrebările pe care toată lumea şi le pune şi la care cercetătorii încă se străduiesc să le găsească răspunsuri.
 In cărţile lor, psihologul Robert R. Provine şi neurologul Michael Trimble trec în revistă unele dintre cele mai importante teorii legate de evoluţia plânsului şi de rolul lui. De-a lungul timpului au existat multe speculaţii cu privire la scopul pe care îl serveşte plânsul emoţional. Problema acestor teorii este că nu reuşesc să fie demonstrate în practică , tocmai din cauză că nu toţi oamenii plâng ca urmare a aceloraşi evenimente sau sentimente. 
Chiar şi astăzi, unele dintre teoriile produse în Antichitate, precum acelea care susţin că plânsul ne ajută să ne eliberăm de stres, încă mai sunt considerate valabile. De exemplu, William H. Frey II, biochimist la Universitatea din Minnesota, considera că oamenii se simt mai bine după ce plâng deoarece prin acest proces ar fi eliminaţi hormonii asociaţi stresului.
Această teorie este oarecum asociată cu cea a efectului de catharsis, idee favorizată de Freud şi de amicul lui, Josef Breuer. Cei doi considerau că lacrimile duc la diminuarea excesului de energie emoţională, restabilind homeostazia.
În ciuda acestor teorii, există puţine dovezi care ar putea susţine efectul cathartic al plânsului. De fapt, cercetările au arătat că, mai curând plânsul creşte excitarea, tensiunea şi determină apariţia efectelor negative.
Şi atunci, dacă plânsul nu este benefic din punct de vedere fizic, care este scopul lui? Interpretările sociologice recurente subliniează valoarea comunicativă a plânsului. Vărsarea lacrimilor atrage atenţia celorlalţi că ceva nu este în regulă cu persoana în cauză. Lacrimile formează un răspuns emoţional în care observatorul nu numai că începe să simtă empatie, dar şi acţionează ca un instrument ce poate fi manipulat.
Mai multe studii au demonstrat că femeile plâng mai mult ca bărbaţii (femeile au tendinţa de a plânge, în medie, de 5,3 ori pe lună, comparativ cu 1,4, media întâlnită la bărbaţi), dar această diferenţă nu se înregistrează decât după pubertate.
La copii, plânsul a fost numit „cordonul ombilical acustic”, deoarece determină o imediată acţiune din partea mamei.
În acest sens, în teoriile psihanalitice ale lui John Bowlby regăsim că el considera plânsul ca parte a ataşamentului, lacrimile fiind semnalul care atenţionează despărţirea de părinţi şi mai ales de mamă.
Studiile în care s-au folosit tehnici de imagistică au demonstrat că plânsul copilului activează anumite zone din creierul mamei, arii pe care niciun alt sunet nu le poate activa. Tocmai de aceea, ţipătul bebeluşului o determină pe mamă să îl ridice din pătuţ şi să îl calmeze.
În anii 1950, Paul MacLean a pus această teorie într-o perspectivă evoluţionistă. Ca biolog, Mclean a văzut comportamentele animalelor drept adaptări evolutive ale creierului. Ideea esenţială a lui a fost aceea că „istoria evoluţiei sistemului limbic este istoria evoluţiei mamiferelor, în timp ce istoria evoluţiei mamiferelor este istoria evoluţiei familiei”. Cu alte cuvinte,  dezvoltarea sistemului limbic (centrul emoţional al creierului) a fost necesară pentru dezvoltarea anumitor caracteristici ale comportamentului specific mamiferelor. Una dintre aceste caracteristici este nevoia puiului de a se afla lângă mama lui.
O reptilă care iese din ou nu poate plânge după mama sa fiindcă acest comportament l-ar expune prădătorilor.  Prin contrast, un pui de mamifer plânge pentru a i primi siguranţă din partea mamei. Dacă puiul de mamifer nu plânge, atunci el nu va supravieţui.
O idee asemănătoare este susţinută şi de Kotter care vede plânsul ca un mijloc de creare a legăturilor dintre indivizi, nu doar între copii, ci şi între adulţi, fiind de asemenea un mod important prin care se poate cere ajutor.
Alte explicaţii legate de plâns pendulează între argumente sociologice şi biologice.
Darwin nota că cele mai expresive mişcări din timpul plânsului duc la creşterea presiunii în zona pieptului şi a abdomenului, lucru care face ca tensiune sangvină din zona ochilor să se ridice. Pentru a preveni deteriorarea ochilor, muşchii din jurul lor se contractă, iar ca răspuns la acest fenomen, glandele lacrimale sunt activate pentru a proteja ochiul. Darwin considera că aceste contracţii protectoare „sunt elemente fundamentale care participă la formarea unora dintre cele mai importante expresii”. Contracţia muşchilor din jurul ochilor cauzează modificări ale muşchilor faciali din jurul gurii, crescând expresia gestului. Darwin a observat că unii copii, cu vârste până la 4 luni, plâng violent dar îşi ţin ochii închişi, nelăsând lacrimile să curgă. Astfel, susţinând ideea că funcţia principală a plânsului este aceea de a lubrifia ochii, Darwin susţina că de-a lungul evoluţiei, orice act iritant a ajuns să ducă la vărsarea lacrimilor. În cazul oamenilor, în copilăria târzie, aceste reflexe devin o obişnuinţă asociată cu durerea şi eliberarea durerii. El a concluzionat că „cu cât plânsul este mai violent sau isteric, cu atât eliberarea este mai mare”.
Încercând să înţeleagă mai bine acest fenomen, antropologul Ashley Montague a ajuns la concluzia că plânsul a apărut la oameni din cauza perioadei postnatale prelungite. Potrivit lui, plânsul apără copilul graţie caracteristicilor antivirale şi antibacteriene ale lacrimilor. Astfel, cu cât copilul plânge mai mult, cu atât el este mai sănătos. Desigur, astăzi, există nenumărate cercetări care contrazic această afirmaţie, unele dintre ele sugerând chiar că bebeluşii plângăcioşi ar fi predispuşi la ADHD.
Plânsul ca răspuns emoţional este evocat în diverse scene. Unii oameni plâng şi la cea mai neînsemnată chestiune, în timp ce pentru alţii este nevoie de acumularea multor emoţii înainte ca vreo lacrimă să curgă.
Puterea empatiei este incomensurabilă şi este fundamentală pentru mai toate acţiunile pe care le întreprindem, de la realizarea relaţiilor apropiate, până la supravieţuirea în societăţi complexe.
Jesse Bering, director în cadrul Institute of Cognition and Culture de la Universitatea din Belfast susţine că oamenii s-au dezvoltat datorită empatiei care i-a ajutat să formeze comunităţi puternice ce le-au putut asigura susţinere şi protecţie. În aceste comunităţi, lacrimile puteau avea şi ele destul de multă putere. Ele nu semnalau doar vulnerabilitate, ci erau, cel mai probabil, un mod de a menţine legătura socială. Este posibil ca cei care plângeau cel mai mult să fi fost şi cei care supravieţuiau indiferent de situaţie.
„Plânsul evocă compasiune şi vinovaţie şi prin urmare el ar putea fi considerat un mecanism de salvare a relaţiilor aflate în pericol”, a explicat Bering.
O concluzie similară o are şi un studiu din 2009, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Tel Aviv care susţin că lacrimile pot fi utilizate ca mijloc prin care indivizii să demonstreze că „au lăsat garda jos” şi că nu au un comportament violent – o strategie care trezeşte emoţii la cei din jur. Autorii studiului spun că plânsul ar fi evoluat ca o metodă prin care ne putem cere iertare sau putem câştiga simpatia altora, apelând la empatie.
Oren Hasson, autorul studiului susţine că din cauza faptului că lacrimile înceţoşează vederea, ele pot fi considerate un semnal biologic care indică intenţii non-agresive.
De fapt, importanţa lacrimilor este esenţială în apariţia empatiei. Într-un studiu realizat de Robert R. Provine, de la University of Maryland Baltimore County, 80 de voluntari au fost rugaţi să privească imagini în care erau prezentaţi oameni ce expuneau diferite sentimente. Jumătate dintre participanţi au primit imagini cu oameni cărora le curgeau lacrimi, în timp ce cealaltă jumătate a primit aceleaşi imagini doar că lacrimile lor fuseseră şterse cu ajutorul unui program de editare. Indiferent de vârstă şi sex, participanţii au notat că imaginile în care se vedeau lacrimile exprimă mai multă tristeţe.
Chiar dacă acest fenomen a fost şi este îndelung studiat, domeniul se află abia în stare incipientă. Astăzi, mulţi dintre oamenii de ştiinţă cred că lacrimile sunt declanşate de nervii din sistemul limbic, care ajung din trunchiul cerebral în glandele lacrimale. Cu toate acestea, în ciuda tehnologiei disponibile, care permite monitorizarea creierelor, cercertătorii nu au reuşit, încă, să descopere cum funcţionează acest proces şi cum a apărut el. 

Ulpia Traiana printre cele mai frumoase destinatii turistice romanesti

The Guardian a publicat o listă a celor mai frumoase destinaţii turistice din România realizată pe baza opiniilor cititorilor cotidianului britanic, în top, dominat de complexul arheologic Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fiind incluse, printre altele, oraşele Sibiu, Sighişoara, dar şi Bucureşti.

The Guardian scrie că satele săseşti din Transilvania sunt binecunoscute ca destinaţii turistice, dar mai sunt multe locuri de vizitat în România, "una dintre cele mai fascinante ţări din Europa".
Pe primul loc în preferinţele cititorilor The Guardian s-a situat complexul arheologic Ulpia Traiana Sarmizegetusa (judeţul Hunedoara), fosta capitală a Daciei romane, situată la o distanţă de 40 de kilometri de Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei.
Tot în Transilvania, publicaţia britanică recomandă turiştilor să admire operele de artă din Muzeul Brukenthal, dar şi Piaţa Mare din Sibiu, vorbind şi despre Podul Minciunilor - cel mai vechi pod din fontă aflat în serviciu în România.
În aceeaşi regiune istorică a României, The Guardian le recomandă cititorilor satele săseşti de pe Târnava Mare - Biertan, Richis etc. -, cu bisericile fortificate, mănăstiri şi un "tangibil simţ al trecutului", Târgul de Crăciun din Sibiu, care are loc în Piaţa Mare a oraşului, Sighişoara, Rezervaţia de urşi de la Zărneşti (Liberty Bear), satul Viscri, din judeţul Braşov, singura aşezare de acest tip din România care figurează pe lista patrimoniului UNESCO - publicaţia recomandând pensiunea deţinută de prinţul Charles al Marii Britanii -, localitatea Câmpu Cetăţii (în maghiară Vármező) din judeţul Mureş, staţiunea Valea Verde, de lângă Sighişoara, satul Cisnădioara din Sibiu.
În topul The Guardian mai este inclus Bucureştiul, unde un cititor a recomandat clubul Contele Dracula, dar şi Timişoara, despre care se spune că este supranumită şi "mica Vienă" şi că a fost locul unde "s-a născut" revoluţia din 1989, staţiunile de la Marea Neagră, precum şi Maramureşul, cu Sighetu Marmaţiei, Cimitirul vesel şi Închisoarea Sighet.
Cititorii publicaţiei The Guardian recomandă nu numai locuri de vizitat, ci şi locuri de cazare de care au fost impresionaţi, pentru care oferă şi tarife.